A fi psiholog este mai mult decât o profesie. Este o chemare care te alege, un mod de a privi și de a înțelege lumea. Este felul în care intri în contact cu viața celuilalt, fără să te pierzi în ea. Este un drum care cere prezență, luciditate și o inimă antrenată să vadă dincolo de cuvinte.

Să fii psiholog este o formă de a trăi. Nu ai un program fix, nici o oră la care se termină empatia. Este un fel de a privi oamenii, situațiile, gesturile, energiile. Este o vibrație care nu se oprește la ușa biroului. Continui să simți, să observi, să te întrebi. Este o profesie care cere totul: minte, corp, suflet, atenție, intuiție, liniște și, uneori, o formă de curaj pe care doar tăcerea o poate ține

Ascultarea este doar începutul. A asculta pe cineva care suferă presupune un consum uriaș de resurse. Este muncă emoțională și energetică, nu doar intelectuală. Într-o oră de terapie, eu procesez o lume întreagă: emoțiile celuilalt, amintirile lui, tonul vocii, ritmul respirației, tăcerile încărcate de sens. În spatele fiecărei priviri se află un univers, iar eu trebuie să-l înțeleg fără hărți. Să stai în fața durerii altuia este un act de prezență profundă. Este un dans între a fi empatic și a rămâne centrat, între a primi și a filtra, între a simți și a traduce. Este o meserie care te disciplinează emoțional zi de zi. Trebuie să știi când să te apropii și când să te retragi, când să taci și când o frază poate deschide o ușă spre lumină. Nu este un joc al vorbelor frumoase, ci o formă de alchimie sufletească în care înveți să transformi suferința în înțelegereMulți spun că le place să asculte oamenii și că ar fi vrut să fie psihologi. Dar a asculta nu înseamnă doar a fi acolo. Înseamnă a ști ce să faci cu ceea ce auzi. A simți unde este trauma, unde este rușinea, unde este apărarea. A ghida cu blândețe, dar și cu fermitate, pentru ca omul din fața ta să se poată reconstrui. Este o muncă tăcută, de finețe, care cere răbdare, discernământ și o perfectionare  continuă.

Pentru mine, psihologia nu este doar știință, ci și intuiție. Este felul în care energia omului din fața mea îmi vorbește, chiar și atunci când el tace. Este ceea ce se simte dincolo de cuvinte, dincolo de poveste, dincolo de logică. Munca mea nu se rezumă la tehnici, ci la vibrația cu care stau în fața celuilalt. Este un echilibru permanent între rațional și ezoteric, între concret și invizibil, între ceea ce se poate măsura și ceea ce se poate doar simți.De aceea, am nevoie de o conduită. . Weekendul, liniștea, pauzele dintre ședințe nu sunt lux, ci o condiție de igienă interioară. Pentru a putea fi prezentă în suferința celuilalt, trebuie să am grijă de propria mea energie, minte. Este imposibil să ajuți un om dacă tu însuți ești gol. Este o formă de respect față de profesie, dar și față de fiecare suflet care intră în contact cu mine.

A fi psiholog este o artă a echilibrului. Este știință, dar și intuiție; rațiune, dar și inimă; tehnică, dar și lumină. Este o meserie care te modelează continuu, te obligă să te cunoști, să-ți recunoști propriile umbre, să înveți smerenia în fața misterului uman. Este un drum de transformare, nu doar o carieră. In spatele fiecărei ședințe există o lume nevăzută – o lume a atenției, a reglajului fin, a prezenței totale. Este o muncă ce se face în tăcere, fără aplauze  dar cu sens. Și chiar dacă mulți nu o vor înțelege niciodată complet, pentru mine este una dintre cele mai frumoase forme prin care omul poate sluji viața

Despre mine…

Sunt un psiholog atipic. De fapt, nici nu-mi place cuvântul „tipic” în vreo formă. Nu folosesc limbaj de lemn, nu vorbesc din cărți și nu cred în imaginea de psiholog mereu calm, cu voce egală și privire blândă.

Eu sunt din viața reală:directă, simplă, autentică și uneori aspră atunci când e nevoie.

Nu cred în ipocrizie și o spun fără frică. O recunosc, o numesc și uneori chiar râdem de ea împreună. În terapie râdem mult, facem haz de necaz, ne mai scuturăm, ne mai oprim și ne uităm în ochii realității așa cum este ea.

Sunt genul de psiholog care își spune părerea. Nu mă ascund în spatele unei fețe neutre. Cred că oamenii au nevoie de cineva înțelept, nu de cineva care doar dă din cap.

Înțelepciunea mea nu e citită din cărți, este trăită. Am fost un copil care vedea profund și înțelegea fără să i se spună prea multe, iar cu timpul am învățat să îmi folosesc acest dar cu discernământ.

În terapie, nu doar ascult ci îl învăț pe om cum să gândească astfel încât să îi fie bine. Îi arăt cum să se raporteze la viață într-un mod mai sănătos, mai liber, mai liniștit.

Tot ce folosesc în lucrul cu oamenii a fost mai întâi testat pe mine. Nu aplic nicio metodă pe care n-am simțit-o în propriul corp, în propria viață. Dau mai departe din conștientizările, căderile, transformările și lecțiile pe care le-am trăit.

Cred că autenticitatea vindecă mai mult decât teoria.

Fac autodezvăluiri, pentru că îmi place ca omul din fața mea să mă cunoască. Dacă cineva își lasă viața în mâinile mele, mi se pare firesc să știe cine sunt. N-am cum să fiu rece și distantă, în timp ce el își deschide sufletul.

Sunt libertină prin fire și am refuzat întotdeauna să mă încadrez în tipare. Am încercat, o vreme, să îi scot și pe alții din „comunul” lor, până am înțeles că fiecare om e bine acolo unde e. Nu toți trebuie să fie “vindecați” după același model.

De aceea, nu sunt psihologul care caută neapărat traume și defecte. Nu totul este o traumă.

Oamenii nu sunt atât de stricați pe cât îi face lumea modernă să creadă.

Dincolo de frici, de dureri și de poveștile complicate, eu văd în om scânteia divină  și de acolo pornesc întotdeauna.

Pentru mine, terapia este o relație. Este o legătură între două suflete, nu o demonstrație între un specialist și un client.

Relația terapeutică, felul în care doi oameni reușesc să se vadă cu adevărat, cântărește uneori mai mult decât orice tehnică.

Eu cred în omenie, în autenticitate și în curajul de a fi real.

Asta este lumea mea. Așa lucrez. Și așa simt că se vindecă oamenii: când văd că în fața lor nu este un expert, ci un om care îi înțelege cu totul

Eu nu m-am făcut psiholog. Eu așa am fost de când mă știu. Curioasă, atentă, prezentă în detaliu și mereu interesată de ce se află dincolo de aparențe. De mică am pus întrebări, am observat acolo unde alții treceau nepăsători și am simțit energia oamenilor înainte să învăț vreodată ce înseamnă empatia. Am avut mereu o curiozitate vie pentru sufletul uman, pentru reacțiile oamenilor, pentru dinamica relațiilor. Analizam mult, simțeam intens și vedeam ce alții nu puteau sau nu voiau să vadă.

Eu nu am devenit psiholog între timp. Tot ce am făcut a fost să-mi iau o diplomă care să îmi permită să profesez și să-mi șlefuiesc în timp felul natural de a fi. În rest, nu există un „eu” și „meseria mea”. Eu fac meserie din ceea ce sunt eu. Psihologia nu este un rol pe care îl joc, este felul meu de a exista în lume: o combinație de observație, intuiție, profunzime și discernământ.

Am un spirit critic puternic și o experiență de viață care m-au învățat să gândesc limpede. Nu iau de bun ce aud, analizez mult, caut sensul din spatele lucrurilor și îi învăț și pe ceilalți să gândească la rândul lor. Îi învăț să nu se mai lase manipulați de exterior, de frici, de contexte sau de povești care nu le aparțin. Îi învăț să gândească liber, să aleagă conștient și să trăiască în acord cu propria lor natură.

În suferințele mari, aduc sens și liniște. Nu ofer explicații superficiale, ci înțelesuri mai înalte, care dau sens durerii și o transformă în înțelegere. Despre aceste sensuri și perspective mai profunde aleg să vorbesc doar în terapie, acolo unde relația este reală și autentică. Cred în profunzimea procesului, nu în informația aruncată gratuit pe internet.

Îmi place să fiu corectă. Cei care aleg să facă terapie cu mine nu sunt la același nivel cu cei care doar consumă conținut gratuit. Terapia este o investiție  de timp, energie și asumare și este firesc ca omul care se implică într-un proces să primească o altă calitate a atenției, a informației și a însoțirii. Întotdeauna am fost de părere că munca adevărată trebuie respectată, iar cine alege să intre într-un proces merită tot ce am mai bun de oferit.

Îmi place realismul și echilibrul. Fac lucrurile așa cum mi-ar plăcea mie să le primesc: cu seriozitate, cu respect, cu implicare. Îmi place să fiu atentă, corectă, autentică. Nu joc roluri și nu mă ascund în spatele jargonului. Spun lucrurilor pe nume, râd mult cu oamenii în terapie, și nu mă feresc să vorbesc despre ipocrizie, prostie sau falsitate. Cred în sinceritate și în umorul care vindecă.

Asta sunt eu: un om care nu a ales psihologia ca profesie, ci ca formă de existență. Un om care a făcut din propria fire o meserie, fără să se piardă pe drum. Un psiholog care rămâne uman și liber, exact așa cum îi învață și pe ceilalți să fie.