Dincolo de ceea ce vedem noi în oameni se află un întreg Univers. Cât poate trăi un om în sinea lui și câte poate trăi. Uneori nici el însuși nu realizează ce trece prin el. Uneori suferința poate să devină mută că o amorțeală, pentru că dacă omul ar lua contact cu ea nu ar putea suporta, s-ar pierde și ar dispera. Acest mecanism natural de a ascunde îl ajută pe om să facă față zilei de astăzi. În schimb, poartă și duce toate aceste stări cu el, indiferent ce face și unde se află.
Astfel, cuprins de greul ascuns, de gânduri și de ce simte, caută să își “înece” amarurile în lucruri și oameni care să îl ajute să uite. Și nu întotdeauna e vorba de alcool sau lucruri de natură gravă. Uneori doar muncește. Și muncește mult. Așa, poate uită. Sau măcar pe moment nu simte. Sau privește îndelung și în gol televizorul. Merge cu volum mai tare decât toate gândurile și simțămintele sale. Alteori stă cu ochii pe pereți și nu are putere să facă ceva, Deși știe atât de bine câte și ce are de făcut. Alteori doarme, aceleași somnuri adânci pe care le are și în stare de veghe.
Uneori omul are senzația de apăsare și durere fizică în piept. Acel moment când la propriu îl doare sufletul Alteori simte neîmplinire. Alteori simte un gol, ca o groapă adâncă, întunecoasă. Uneori îl cuprinde disperarea, alteori îl cuprinde nepăsarea. Uneori nu știe încotro să o apuce, alteori o ia de bezmetic în toate părțile. Uneori începe căutări profunde despre sine, alteori dă vină pe viață, se simte părăsit, uitat și neiubit. Îl cuprinde plânsul, disperarea, neiertarea. Nu știe exact ce simte… nu poate eticheta emoția, gândul, simțirea. Și când îl întrebi ce face, ar fi în stare să răspundă “bine”. Ce mic univers misterios într-un om…care poate fi rău în timp ce simte neputință, dar nu simte exact că nu e bine.
Și stă omul….în aceași relație toxică, în același job, în același loc sau în aceeași singurătate. I-ar arată viată ce este sub propriul nas și câte ar putea schimba, dar nu vrea să vadă. Din frică, din neputință, din neacceptare. Și se complace….și îl doare inima, la propriu! Morocănos, adormit și neîmplinit se uită la ceilalți și îi vede altfel. Mai buni, mai bine, mai frumoși și mai în putere.
Și din nou se amărăște… compară întunericul său cu lumina altuia. Căci nu știe, că și în el există lumina cum și în celălalt există întunericul. Nu știe…cum nu știe să se simtă pe el însuși. Să își simtă trăirea și să ia contact cu ea. Găsește omul un capac pe care să îl pună peste o oală care fierbe….așa cum fierb emoțiile și durerile în el.
Câte trăiri misterioase are omul….trăiește în el dar nu știe de el! Stă toată ziua în el dar se simte singur…. Stă în el resursă infinită de puteri dar se simte neputincios… ar străluci dar se teme că lumina n-ar fi atât de familiară pentru el cum este întunericul.
Precum spunea Nichita Stănescu în poezia “Inima”
“Bate, și eu știu că bate și eu vreau să bată,
Bate și-o aud întruna și nu mai vreau să bată
De fiecare dată, că-ntâia dată.
De fiecare dată, că ultima dată.
N-are culoare, n-are, că miezul de piatră,
că miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, și eu știu că bate, și vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu și ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicata”.